Turul virtual al Lapidarium-ului
Arhitectura civila
(sala I)
Statui menhir
MENHÍR (fr. menhir, cf. celt. men – piatră, hir – lung) – Monument megalitic preistoric, cu caracter funerar sau de cult, construit dintr-un bloc de piatră, în general nefasonat, aşezat vertical, izolat sau în grup.
Cele cinci piese megalitice aflate la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva au fost descoperite în zona dintre localităţile Baia de Criş şi Ţebea (jud. Hunedoara). Trei dintre statui au fost descoperite în anul 1881, iar ultima dintre piese şi menhirul au fost scoase la lumină în anul 2000.
Statuile au fost realizate dintr-o gresie de provenienţă locală, friabilă, foarte uşor de prelucrat. Piesele sunt blocuri de piatră care în urma prelucrării au primit forma corpului uman. Privite frontal, statuile au umeri largi, silueta îngustându-se în zona mijlocului, pentru ca baza să fie mai lată. Pe grosime, partea superioară este mai îngustă, în vreme ce partea inferioară, pentru a oferi mai multă stabilitate, este mai groasă. La una dintre piese partea inferioară se continuă printr-o bază neprelucrată destinată fixării piesei în pământ.
Toate laturile monumentelor sunt prelucrate, feţele fiind uşor bombate, cu suprafeţe neregulate, iar muchiile rotunjite. Toate elementele figurate pe statui sunt lucrate în relief nu prea pronunţat, iar muchiile acestor reprezentări sunt rotunjite.
Pe blocurile de piatră sunt redate în relief câteva elemente care le conferă caracterul antropomorf. Braţele statuilor pornesc din lateral, fiind coborâte pe lângă bust, iar antebraţele sunt flexate pe piept. Palmele deschise au degete bine delimitate, răsfirate. Membrele inferioare nu sunt conturate. Mijlocul este încins cu o bandă lată, ornamentată într-un caz cu un decor în zigzag. Sub centură este vizibilă o proeminenţă considerată ca reprezentare a sexului personajului, respectiv un bărbat. De centură este prinsă o altă bandă care urcă, bifurcându-se în dreptul palmelor. Ea încadrează gâtul, coborând pe spate unde se leagă cu un alt relief lung care se prelungeşte şi sub centură, sensibil îngustat, sub formă de triunghi. Benzile sunt considerate curele, iar relieful lat de pe spate un sac sau coş. Tot pe spate, în zona umerilor sunt redate, la una dintre statui, două reprezentări ovoidale. Prin poziţia pe care o ocupă, aceste elemente reprezintă omoplaţii personajului. Pe partea stângă, la brâu, pe toate piesele este figurat un topor-ciocan cu coada prinsă sub centură. Niciuna dintre statui nu are cap, dar unul dintre elementele anatomice figurate este gâtul, sugerat printr-o proeminenţă circulară. Suprafaţa superioară este lucrată îngrijit cu scopul de a susţine capul, acest element fiind probabil o piesă independentă.
Interpretare şi funcţionalitate
Statuile – menhir sunt considerate reprezentări ale unor zeităţi, dar au şi un caracter funerar. Descoperirea pieselor într-o cunoscută zonă minieră (Baia de Criş – Ţebea) şi atributele figurate pe ele (sac-coş, topor-ciocan) au condus spre interpretarea lor în legătură cu mineritul aurifer. Astfel, banda lată de pe spate a fost interpretată drept un sac sau coş cu ajutorul căruia se transporta minereul, iar mâinile aduse pe piept, pregătite să apuce curelele, semnifică efortul depus în această activitate. În mod evident, toporul-ciocan de la brâu este considerat drept o unealtă de miner. În acelaşi timp, monumentele sunt considerate stele cu caracter cultic şi funerar. În contextul lor primar, statuile antropomorfe au fost utilizate în sanctuare, iar în alte cazuri au fost fixate în poziţie verticală pe movile funerare (tumuli), marcând locul unor morminte.
Statuile – menhir din arealul Baia de Criş – Ţebea au aparţinut unui complex cultic sau funerar megalitic. Creatorii şi purtătorii acestor monumente în Transilvania sunt grupuri de populaţie stepică aparţinând culturii Jamnaia, originare din zona de la nordul Mării Negre. Din punct de vedere cronologic, datarea lor este limitată la sfârşitul epocii cuprului (eneolitic) şi începutul epocii bronzului, respectiv a doua jumătate a mileniului III î. Chr.
Blocuri cu marcaje în construcţiile dacice din zona Sarmizegetusei Regia
Cercetările arheologice din zona capitalei Regatului Dac au avut ca rezultat şi descoperirea unor blocuri cu litere sau cu grupuri de litere greceşti (se ştie că la ridicarea monumentelor din piatră de la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei au participat meşteri greci, din coloniile greceşti de pe ţărmul Mării Negre).
La Costeşti-Blidaru, Costeşti-Cetăţuie, Sarmizegetusa Regia şi la turnul de la Poiana lui Mihu, de lângă Blidaru, în zidărie s-au aflat blocuri incizate cu litere greceşti. La acestea se adaugă un semn descoperit în cariera de la Măgura Călanului, pe peretele unui front de lucru. Asemenea marcaje sunt frecvente în lumea greacă şi, la fel ca acolo, în Dacia, au avut semnificaţii diferite. Blocurile cu litere incizate din Munţii Şureanu se împart în două categorii: cele descoperite in situ şi cele găsite în poziţie secundară. În prima grupă se înscriu blocurile cu sigla „C” din turnul-locuinţă de la Costeşti-Blidaru şi blocul cu aceeaşi siglă de la turnul din Poiana lui Mihu (un bloc cu astfel de literă a fost descoperit şi la turnul-locuinţă de la Căpâlna, jud. Alba), litera „Θ” de pe un bloc al cetăţii de la Blidaru – aceste marcaje au indicat destinaţia lotului de blocuri fasonate în carieră.
În legătură cu literele de pe blocurile descoperite în poziţie secundară, în zona sacră a Sarmizegetusei Regia (o parte dintre acestea sunt expuse), s-a presupus că marcajele au avut semnificaţii diferite, cum ar fi ghidaje pentru montare sau monograme.
Acestea sunt blocuri din calcar, finisate pe toate cele şase feţele, de mai mici dimensiuni decât cele din zidurile de fortificaţie sau de susţinere a teraselor. Iniţial au fost prinse între ele cu scoabe de fier fixate în plumb. Majoritatea celor aflate în patrimoniul muzeului din Deva aveau pe una dintre laturi, incizate, una sau 2-4 litere greceşti, combinaţii de litere cu alte sigle sau numai sigle. Aceste blocuri provin de la o construcţie care s-a aflat în zona sacră a Sarmizegetusei Regia, fiind demontată de către daci într-unul dintre momentele de reamenajare şi reconstrucţie a acestui spaţiu.
Arhitectura civila
(sala a II -a)
Antichitatea era o lume în care hotarele dintre artă și viață erau atât de vagi încât aproape că nu existau, în acest univers plantele, oamenii, animalele coabitau. Aceste motive le regăsim în orice spațiu public sau privat, în cele mai mici detalii, indiferent că ele sunt redate în piatră, tencuială pictată, metal sau orice alt material folosit. Artiștii vremii au încercat să imite cât mai fidel viața care îi înconjura. În acest fel oamenii încercau să ofere răspunsuri unor întrebări ce i-au frământat pe filosofi, ce au căutat rezolvări în abstract, în timp ce sculptorii sau pictorii au recurs la practic. Arhitectura romană se caracterizează prin caracterul funcțional și supunerea acesteia nevoilor individului sau ale comunității. Descoperirea betonului a facilitat în mare măsură evoluția construcțiilor și mai ales dezvoltarea lor pe verticală prin folosirea arcului sau a boltei. Civilizația greco-romană a fost una urbană prin excelență. Centrul acestei vieți era forul, un loc unde cetățenii se întâlneau pentru a rezolva problemele de ordin public sau se țineau judecățile de către primarii orașului. O astfel de zonă trebuia să impresioneze nu doar prin importanța deciziilor, ci și prin frumusețea creației umane. Folosirea marmurei albe în contrast cu roșul acoperișurilor nu făcea decât să pună cu atât mai mult în valoare peisajul în care a fost construită Colonia Dacica Sarmizegetusa, în fundal Retezatul, iar de jur împrejur verdele pădurilor. Statuile de bronz aurit sau marmură dedicate împăraților impresionau și arătau măreția statului roman. Din acest motiv cei care doreau să ridice monumente pentru urbe sau pentru sine, și să-și lase numele în istorie prin astfel de întreprinderi, nu puteau să o facă fără acordul ordinului decurionilor, consiliul orașului. De aceea pe multe din bazele de monumente sau pe diverse edificii se regăsește formula L(ocus) D(datus) D(ecurionum) D(ecreto), ce s-ar traduce ca loc dat printr-un decret al decurionilor, adică, acel consiliu orășenesc. Coloanele au oferit posibilitatea asigurării necesarului estetic dar și funcțional al construcțiilor. Cele trei mari ordine constructive grecești, doricul, ionicul și corinticul nu reprezentau doar o dantelărie în piatră a capitelurilor, ci reprezentau niște etaloane de calcul pentru proporțiile clădirilor. Cele corespunzătoare doricului erau mai joase, mai robuste, în cazul celor în care se folosea corinticul erau mai înalte, mai zvelte. Dar în primul rând coloanele formau porticele care asigurau umbra necesară, și nu doar în zona mediteraneeană, pentru un minim de protecție în vremea întâlnirilor din for. Unele dintre ele au fost folosite pentru a transmite diverse mesaje, de obicei despre contribuția celor care au participat la programul de construcții. Un exemplu mai rar este cel de la Aquae (Călan Băi), unde pe un fragment de calcar s-a păstrat numele autorului, este vorba despre Diogenes lapidarius. Reliefurile în marmură serveau și ele fie în transmiterea unor mesaje cu caracter politic sau religios, caz în care se foloseau diverse personaje cunoscute sau reprezentări de divinități, fie aveau un caracter practic, de ornamentare a fațadelor sau a interioarelor, reclamă pentru magazine, când pot să apară motive vegetale, zoomorfe, antropomorfe, geometrice, etc. Amfiteatrele, alături de terme, reprezintă importante efigii ale civilizației romane. Chiar dacă ierarhizarea socială nu dispare, intervenția statului sau a oamenilor bogați făcea ca participarea la spectacol sau la baia publică să fie accesibilă tuturor. Pe bănci din calcar sau de marmură, unele care mai păstrează inscripții ce amintesc de faptul că erau rezervate, în amfiteatrul de la Sarmizegetusa mai marii momentului aveau cele mai bune locuri din tribune. Din băncile de lemn, ce urmau ca importanță, s-au mai păstrat consolele de marmură, pe unele fiind reprezentate picioare de animal, gimnaști sau diverse motive care amintesc de ceea ce se întâmpla acolo.
Armata romana
(sala a III-a)
Armata a reprezentat şi reprezintă în continuare o instituţie de bază în angrenajul maşinăriei statale. Este elementul de forţă care asigură coeziunea şi validitatea oricărui sistem de conducere. Este garantul puterii, de orice natură ar fi aceasta (laic, religios, etnic) şi al siguranţei celor ce o susţin. Faţă de alte instituţii deţine o importantă componentă, forţa, ceea ce o face de temut chiar în faţa propriilor susţinători. Nu de puţine ori armata s-a întors împotriva celor ce au generat-o, creând instabilitate şi nesiguranţă. Aşadar avem de a face cu o instituţie puternică, care în anumite condiţii poate deveni o armă cu două tăişuri. Poate reprezenta atât stabilitatea cât şi instabilitatea, poate însemna siguranţă dar şi un factor perturbator, de mare distrugere. Mai presus de toate armata a reprezentat de-a lungul mileniilor de istorie un miraj pentru cei ce se socoteau cu adevărat bărbaţi. Însă, meşteşugul războaielor nu este un apanaj exclusiv masculin, amazoanele reprezentând nu doar o execepţie ci şi o frumoasă propagandă pentru artele marţiale practicate de femei. Armatele au asigurat un cămin pentru mulţi dezrădăcinaţi, a însemnat o supapă de descărcare a unor tensiuni acumulate, o ordine şi o disciplină care au făcut diferenţa faţă de bandele create pe diferite considerente şi chiar între ele. Din aceste motive interesul pentru istoria militară a atras atenția scriitorilor din antichitate, artiștii au imortalizat legende sau întâmplări contemporane cu rol moralizator, iar cei care au fost soldați o mare parte a vieții lor au încercat să lase mărturii a ceea ce au trăit. Astăzi arheologii sau istoricii se folosesc în mare măsură de informațiile cu caracter militar pentru a recompune trecutul. Ca și în zilele noastre mașinile de război au aprins imaginația și curiozitatea multor interesați. Puteau să fie de dimensiuni diferite și să lanseze proiectile diverse. Pe baza reprezentărilor de pe monumente, din relatările autorilor antici sau uneori chiar a descoperirilor arheologice s-au reconstituit mașini de război precum balista și catapulta, or variantele lor mai mici precum scorpio și onager. De obicei arheologia scoate la iveală ceea ce s-a mai păstrat din vârfurile metalice ale săgeților folosite de balista și scorpio, alături de numeroase proiectile din piatră ce erau propulsate prin forța de torsiune dezvotată de catapultă sau oanager. Pentru cunoașetrea unor amănunte legate de echipamentul militar de la un moment dat monumentele funerare, precum stelele sau pereții de edicule, ne oferă informații de o mare valoare. Uneori soldatul poate să apară însoțit de cal. Echipamentul de cavalerie este cu atât mai complex cu cât îl cuprinde și pe al animalului, de aceea informația capătă o dublă valoare. Cunoașterea armamentului și a tipurilor de unități militare din astfel de reprezentări este foarte important, dar uneori este o sursă de cunoaștere a inamicilor Romei. Printre aceștia s-au numărat și dacii. Ceea ce cunoaștem despre daci suferă de numeroase lipsuri. Însă chiar și în mod indirect monumentele în piatră ne pot acoperi nevoia de cunoaștere, probabil columna lui Traian de la Roma este unul dintre cele mai grăitoare exemple. Și statuile dedicate soldaților activi sau lăsați la vatră reprezintă o bogată sursă de informare. De exemplu, se cunoaște că veteranii preferau să fie redați în ținută civilă, de obicei în togă. Toga era semnul distinctiv al cetățeanului roman, iar mulți dintre acești veterani primeau cetățenia după lăsarea la vatră, iar această cinste reprezenta mai mult decât sacrificiul de sânge întrucât o puteau transmite și urmașilor. În schimb, soldații aflați încă în serviciu apar în ținuta militară, ceea ce ne ajută foarte mult întrucât stabilirea unor tipologii corecte poate avea ca rezultat datarea cu destul de mare acuratețe nu doar a statuilor respective, ci chiar a unor complexe mai mari.
Arta funerara
(sala a IV-a)
Moartea nu reprezintă doar unul dintre momentele majore a ceea ce înseamnă trecerea omului prin lume, ci a reprezentat un mare semn de întrebare și nu doar pentru filosofi. Indiferent că a fost vorba despre oamenii de rând sau de împărați, de copii sau adulți, fără a se se ține seama de sex, uneori chiar și în cazul animalelor s-au întreținut ritualuri complexe de înmormântare în căutarea înțelegerii unui fenomen atât de greu de pătruns. Cultul morților a ocupat și va ocupa întotdeauna un loc aparte în viața noastră pentru că are legătură cu înaintașii noștri, practic perpetuarea sângelui asigurând nemurirea sufletului. Dacă despre viață cunoaștem ceva mai multe, știința încercând să ne ofere cunoaștere chiar înainte de apariția ei, în ceea ce privește moartea lucrurile sunt mai complicate întrucât nimeni nu s-a mai întors pentru a oferi răspunsuri. Din acest motiv speranțele sau angoasele și-au pus amprenta asupra încercărilor de răspuns, iar manifestările din ritualuri sau reprezentările de natură artistică au căzut în extreme care diferă de la o cultură la alta. Cimitirele erau făcute pentru a fi văzute, acesta este unul dintre motivele pentru care erau amplasate la intrarea în oraș. Un alt motiv era acela că legile religioase interziceau poziționarea lor în interirorul urbei. Mormintele elitelor se aflau de obicei în apropierea porților dominând prin situarea lor, în timp ce ale celor mai puțin înstăriți se răsfirau în jurul acestora sau se aliniau de-a lungul drumurilor secundare. Cei care își puteau permite aveau sarcofage mari din piatră însoțite de monumente, bănci pe care călătorii se puteau odihni aducându-și un ultim omagiu la adresa defunctului, inscripții ce chemau la reculegere. Familia Aurelia din Colonia Dacica Sarmizegetusa și-a construit propriul mausoleu. Pentru cei cu mai puțină dare de mână mormântul consta dintr-o groapă simplă în care se îngropa urna funerară sau cenușa defunctului era pusă direct în aceasta, alăturându-se diverse lucrușoare considerate reprezentative pentru cel trecut în neființă sau necesare în viața de apoi. În cazul mormintelor nejefuite se regăsește cel puțin o monedă, ce ar trebui să reprezinte plata pentru luntrașul Charon, cel care trebuia să-i treacă râul ce despărțea lumea viilor de cea a morților. Ritul de înmormântare majoritar era incinerația. Inhumația se folosea mai ales în cazul copiilor, mai rar a adulților, prbabil cei veniti din Orient sau aflați sub influența ritualurilor răsăritene. Stelele funerare erau pietre de mormânt, un fel de cruci din zilele noastre. Se compuneau dintr-un picior sau bază care avea un orificiu central în care intra monumentul propriu zis. La fel ca și în cazul crucilor, stelele cuprindeau câteva cuvinte despre defunct. Au fost descoperite astfel de pietre tombale fără epigrafe, ceea ce arată că ele se produceau în serie și se completau atunci când era cazul. În partea superioară uneori apare un medalion care putea să cuprindă membri familiei sau diverse motive vegetale, geometrice, etc. Edicula funerară era un monument în formă de nișă, care de obicei avea inscripționate pe soclu datele personale ale defunctului. Pereții laterali puteau fi decorați cu sculpturi pe feţele lor interioare sau exterioare. Acoperişului i se puteau adăuga coronamente ce constau din lei funarari sau conuri de pin. La Micia s-a păstrat ediculă întreagă. Sarcofagele erau un fel de sicrie realizate din diverse materiale (lemn, piatră, cărămidă, metale) în care se depuneau cadavrele sau cenușa defuncților. Uneori pereții exteriori erau bogat ornamentați fie cu scene mitologice, fie cu părți reprezentative din viața decedatului. Capacul putea să fie plat, dar în Dacia se resimt influențele orientale și este întotdeauna în două ape, unele piese aveau la colțuri decoruri în formă de acroteră.
Statuaria
(sala a V-a)
De la autorii antici aflăm despre statui parfumate, îmbrăcate și împodobite. Unele dintre ele păreau să redea emoția unui surâs, se încruntau, plângeau, transpirau sau chiar mergeu. Probabil că mimetismul a atins un apogeu în cazul redării trăsăturilor fizice și mai ales a portretizării întrucât aceste imagini reprezentau nu doar o fotografie a zilelor noastre, ci o imagine tridimensională a celui redat. De prea puține ori și-au cunoscut în mod direct supușii Imperiului împărații, dar atât conducătorii cât și familia lor le erau revelați prin intermediul unor astfel de substitute.
Numărul de statui ce ocupau anumite spații în cadrul lumii antice este greu de evaluat astăzi. S-a estimat că numai la Roma, la un moment dat, existau 1 milion. Iar capitala Imperiului a apelat în mai multe rânduri la jefuirea lumii grecești pentru aducerea operelor cele mai frumoase și mai reprezentative, pentru că nimeni nu se putea compara cu artiștii eleni. Unele sanctuare grecești, și probabil că și din alte părți, trebuiau să fie curățate periodic din cauza suprapopulării, nu puține putând să fie considerate adevărate opere de artă. Multe dintre creațiile romane nu sunt decât copii ale unor originale grecești, care astăzi nu mai există, chiar dacă materialul folosit a fost marmura și nu bronzul. Pentru niște oameni practici ca romanii, care mai aveau și simțul istoricității, a trecerii lor prin timp, arta trebuia să se supună interesului de stat. Prin urmare și temele folosite se supuneau dorinței demnitarilor romani de glorie, conștienți fiind că cineva îi va urmări nu doar într-un prezent efemer ci și într-un viitor greu de văzut. De aceea s-a și trecut la idealizarea trupurilor și a figurilor. Într-o adaptare a formelor și stilurilor la prioritățile momentului. Columna lui Traian de la Roma reprezintă o astfel de supunere a artei în folosul scrierii istoriei.
La un moment dat în lumea romană s-au impus două mari tipuri de redare a personajelor feminine, este vorba despre așa numita Marea Herculaneză (La Grande Ercolanese) și Mica Herculaneză (La Piccola Ercolanese). Denumirea a fost dată după două statui care provin din teatrul de la Herculaneum. Ele redau pe soția și fiica unui senator roman. În primul caz avem de a face cu o femeie în vârstă ce își acoperă capul cu un fald al mantiei. Greutatea corpului se susține pe piciorul drept, în timp ce stângul este puțin îndoit și înaintat în față, iar brațul drept dus la piept. În cel de-al doilea caz avem de a face cu o fată cu capul descoperit. Greutatea trupului cade de această dată pe piciorul stâng și dreptul este adus un pic în spate, iar barțul drept este îndoit și atinge umărul. Dar nu toate statuile respectă această iconografie, mai ales în cazul celor provinciale se pot observa diferențe la poziționarea brațelor. De aceea importantă este poziția piciorului pe care se suține corpul. Se mai pot aminti tipul pudicitia (greutatea corpului se poate regăsi pe ambele picioare, mâna stângă este dusă spre bărbie pentru a-și acoperi gura într-un gest de mare pudoare), palliata (cu mâna dreaptă suspendată în pliul hainei la piept, iar brațul stâng atârnă pe lângă corp), Core del Vaticano (o formă hibridă).
Statuile masculine se împart și ele în câteva categorii. În primul rând se numără purtătorii de toga, o bucată semicirculară de țesătură ce se înfășura în jurul trupului peste o tunică, semnul distinctiv al cetățeanului roman (la un moment dat s-a dat o lege prin care cetățenii erau obligați să o poarte în for, iar străinilor li s-a interzis acest lucru pentru a se evita orice confuzie); statuile în nuditate eroică de obicei se referă la zei sau la personaje umane umane importante redate în postură de divinități nude; statuile loricate reprezintă personajele purtând o armură, fie anatomică (ce reda musculatura bustului), fie lorica elenistică sau așa numita cuirasă împletită; palliati reprezentau de obicei pe cei cu pretenții intelectuale, pe oamenii de afaceri, pe călători sau soldații în ținută de campanie și sunt mai puțin pretențioase în ceea ce privește realizarea.
Statuile tronând sau așezate au fost dedicate de obicei divinităților, ceea ce arăta tocmai importanța acestei ipostaze. Jupiter tronans (Jupiter era zeul suprem la romani) este destul de des întâlnită. Mai târziu reprezentările așezate se vor regăsi și în cazul personajelor umane.
Busturile probabil că la un moment dat au înlocuit măștile mortuare din ceară. Un caz aparte este cel al busturilor de împărați, care îi reprezintă în diferite etape ale vieții și probabil țineau de cultul imperial. În muzeul de la Deva se găsește un bust acefal cu proveniența Colonia Dacica Sarmizegetusa.
v